Supraveghere, arta si putere

Acest text este o varianta prescurtata a conferintei “Zero Privacy” tinuta de mine la Berkley, University of California, in octombrie 2004.

Societatea noastra devine din ce in ce mai orientata spre supraveghere. Un individ va avea din ce in ce mai multe camere si senzori pe strada si in casa. Scopul practic nu este acela de control social. Desigur, un asemenea dispozitiv este represiv, dar adevarul este ca perceptia noastra a inceput sa se schimbe dinaintea raspindirii acestui sistem tehnic.
Dataveillance, un termen pentru supraveghere [surveillance] care mi se pare mai aproape de realitate in lumea contemporana, face parte din noua era ce incepe cu Echelon, cel mai avansat sistem ce poate examina orice transmisie de date [de la posta electronica pina la camerele de pe strazi, de la carti de credit pina la analize ADN]. Sintem intr-o tranzitie de la starea de intimitate [asa cum era ea perceputa in orasul grec antic unde spatiul public si cel privat erau clar delimitate], la o stare de transparenta unde nimic nu este cu adevarat privat. Peretii devin din ce in ce mai transparenti.
Putem vorbi de o distopie, termen a carui intentie este sa defineasca opusul utopiei. In timp ce utopia descrie un loc imaginar, perfect, distopia este descrierea literara a unui viitor nedorit, evitabil, dar fezabil. Aceasta paradigma distopica este intr-adevar una edificatoare. Serveste scopului alertarii noastre in privinta curentelor sociale importante.
David Lyon, care foloseste cuvintul Panopticon [un neologism din limba greaca tradus aproximativ “locul de unde se vede totul”] ca o puternica metafora pentru intelegerea supravegherii electronice, spune ca traim intr-o “societate asemanatoare unei inchisori, unde observatori invizibili ne urmaresc amprentele digitale”. Totul este legat de viziune si transparenta, dar viziune si transparenta ce lucreaza intr-o singura directie. In folosul puterii. Ne simtim puternici cind urmarim pe cineva printr-o camera web fara ca acea persoana sa fie constienta de acest lucru.
In 1785, filozoful britanic Jeremy Bentham [1748-1832], fondator al doctrinei Utilitarismului, a inceput lucrul la un plan de inchisoare denumit Panopticon. Trasatura specifica acestui proiect este ca fiecare celula individuala poate fi supravegheata dintr-un turn de observatie care, insa, era impenetrabil vizual de catre detinuti. Deoarece detinutii nu puteau sti cu siguranta cind si daca sint observati, trebuiau sa presupuna ca erau. Astfel faptul de a fi observat cu adevarat era inlocuit cu posibilitatea de a fi observat. Ca rationalist, Bentham a presupus ca asta va duce la stapinirea delincventilor, deoarece pentru a evita pedeapsa, acestia vor trebui sa interiorizeze eficient disciplina. Intr-adevar, Bentham a tinut seama de aranjamentul panoptic, in care puterea functioneaza insasi prin intermediul proiectarii spatiale, ca o adevarata contributie la educatia omului, in spiritul Iluminarii.
Fiind mult timp subiectul dezbaterilor teoretice si politice, panopticon-ul a fost reintrodus in discutia filozofica contemporana in 1974 de catre filozoful francez Michel Foucault, care a insistat asupra rolului sau de model pentru construirea puterii, in ceea ce el numeste “societate disciplinara”. De atunci, spatiul controlat al panopticonului a devenit sinonim culturilor si practicilor de supraveghere ce au marcat lumea moderna atit de profund. Cind ezitam sa acceleram la semnalul rosu al semaforului intr-o intersectie unde vedem o cutie neagra, fara sa stim precis daca aceasta contine o camera, dar presupunem ca am putea fi supravegheati, actionam conform aceleiasi logici panoptice.
De la tehnologiile traditionale de imagine si urmarire pina la cele aproape invizibile, dar infinit mai puternice [dataveillance], acestea constituie astazi largul arsenal al controlului social. Totusi, pornind de la rolul central in genealogia supravegherii jucat de un model arhitectural, atentia va fi indreptata asupra relatiilor complexe dintre design si putere, dintre reprezentare si subiectivitate, dintre arhivare si opresiune. Daca un desen a putut deveni model pentru un intreg regim social al puterii in secolul al XVII-lea, in ce masura se schimba acel regim [daca se schimba] odata cu schimburile practicilor dominante reprezentationale? Ce se intimpla, cu alte cuvinte, cind am reconceput panopticon-ul in termenii practicilor de imagine in infrarosu, vedere termica sau imagini prin satelit? Intr-adevar, care sint consecintele sociale si politice ale unei culturi de supraveghere ce se bazeaza din ce in ce mai mult pe logica non-fenomenala de adunare si agregare a datelor?
Una din formele de supraveghere acceptate in mod voyeur este televiziunea. Ea a devenit forma de supraveghere prin reality show-urile in care privitorul este sub supraveghere prin determinare si sterge delimitarea dintre viata privata si cea publica. Este acelasi tip de exhibitionism ca si in cazul camerelor web. Iata atitudini pe care istoria supravegherii le va marca, fara a le putea analiza corect.
Inregistrarea propriilor noastre experiente este o forma de supraveghere. Ar putea fi o forma de auto-analiza prin perspectiva privitorului. Ar putea fi totodata o forma de a atrage publicul, cel expus fiind un necunoscut in viata reala, iar prin expunere, acesta devine un produs multimedia dorit. Pe de alta parte, ar putea fi o situatie de tipul “ma simt singur fara camera”.
Internetul a fost invadat de web site-urile “webcam” ce urmeaza logica filmului lui Peter Weir, “Truman Show”. Pe aceste site-uri, putem urmari in continuu un eveniment sau un loc: viata unei persoane in apartamentul acesteia, vedere asupra unei strazi etc. Nu cumva acest curent afiseaza aceeasi nevoie urgenta de o fantasmatica Privire A Altora ce serveste ca o garantie a subiectului de a fi: “exist atita timp cit sint privit”? [Similar cu fenomenul subliniat de Claude Lefort, al televizorului care este tot timpul pornit, chiar daca nimeni nu il urmareste – ceea ce serveste ca minima garantie a existentei unei legaturi sociale]. Ceea ce obtinem aici este o tragi-comica inversare a notiunii Bentham-Orwelliene de societate-panopticon in care toti sintem [probabil] “intotdeauna observati” si nu avem unde sa ne ascundem de omniprezenta privire a Puterii: azi, nelinistea pare sa porneasca din posibilitatea de a NU fi expusi la privirea Celorlalti tot timpul, asa ca subiectul are nevoie de privirea camerei ca garantie ontologica a existentei sale.
Aceasta tendinta si-a atins maximul in popularul show TV, ironic intitulat Big Brother. Acum exista deja un termen trivial stabilit pentru acesta: “reality soap”. Show-ul merge mai departe decit in “Truman Show”. Truman crede in continuare ca el traieste intr-o comunitate adevarata. In contrast cu Big Brother in care subiectii/actorii isi joaca rolurile intr-un spatiu izolat artificial, asadar fictiunea devine greu de distins de realitate. Deasemenea, spectatorul este sub supraveghere. Acesta este implicat in spectacol din cind in cind pentru a co-determina ce se va intimpla mai departe. Distinctia dintre viata reala si viata jucata este deci “deconstruita”: intr-un fel, cele doua coincid, din moment ce personajele isi joaca propria “viata reala”, adica, literalmente se interpreteaza pe ei insisi in rolurile lor de pe ecran [aici, paradoxul benthamian al auto-simbolului este in sfirsit realizat: actorii “arats ca ei insisi”].
Un alt exemplu in acelasi sens este sexul virtual, intermediat de camerele web. Notiunea comuna de masturbare este aceea a “actului sexual cu un partener imaginar”: o fac cu mine insumi, in timp ce imi imaginez ca o fac cu altcineva.
Daca “sexul real” nu este decit masturbare cu un partener real? Daca Big Brother indica de fapt o structura universala? Daca este reproducerea unui univers real intr-o forma minimalizata doar pentru a ne da un indiciu pe care il ignoram constient? Daca in viata reala nu sintem ceea ce ne imaginam ca sintem si doar jucam rolul nostru?
Ce are asta in final de-a face cu arta? Nu este adevarat ca arta este un lucru privat ce devine public? Inspirat din fantasmele, imaginatia si gindurile noastre? Asta este conexiunea dintre supraveghere si arta. Arta este un bun mediu pentru a ne expune pe noi insine fara teama de consecinte. Arta este modalitatea de a ne arata in public. Intr-un fel, acesta este modul nostru prin care supraveghem societatea si o dezvaluim ei insusi dintr-un punct de vedere subiectiv. Aici este aparenta diferenta dintre supravegherea cctv [sistem de supraveghere cu circuit inchis], Echelon etc. si supravegherea prin arta. Nu sintem obiectivi. Dar supravegherea tehnica este obiectiva? Nu poate fi modificata?

Despre mine in ZF

NEVOIA DE MODELE
Alergatorul de cursa lunga (I+II)
de Cristian Crisbasan

Prin 2002 am dat peste o publicatie online de arta vizuala. Initial, am crezut ca este un site strain, apoi ca e facut de niste artisti romani care traiesc in Occident. Nici una, nici alta. Era fostul artphoto - actualul Pavilion -, vehiculul de comunicare al miscarii artistice cu acelasi nume fondate de Razvan Ion.

Tot ce vedeam acolo era ca o gura de aer proaspat. In peisajul prafuit, retrograd si mediocru al site-urilor autohtone dedicate artelor vizuale, “artphoto” era perfect racordata la nivelul de sus al artei contemporane internationale.

La scurta vreme, “artphoto” avea sa apara si tiparita, devenind repede una dintre cele mai bune publicatii de gen din Europa.

Si am constatat - inca o data - aceasta schizofrenie: lucruri apreciate ca foarte valoroase “afara” in tara sunt necunoscute. Astazi, devenita Pavilion, dupa niste ani de lupta revista a reusit sa-si impuna valoarea internationala si in tara. Iar aceasta miscare artistica - prin mijloacele ei de comunicare - a fost si este un excelent ambasador al Romaniei in strainatate.

Pentru toate aceste merite scriu astazi despre Razvan Ion. Artist vizual de valoare, teoretician profesionist al noilor mijloace artistice contemporane (imagine digitala, video, new media, instalatii), curator, scriitor, Razvan Ion este si un bun manager cultural, specie extrem de rara la noi. Personaj controversat, incomod, liber in gandire, fara frica si complexe, orgolios, enervant de tenace, invidiat pana la disperare si ura, Razvan Ion a reusit, in ciuda tuturor obstacolelor si capcanelor, sa razbata pana la urma. Pentru mine este tot ceea ce conteaza: valoarea rezultatelor muncii lui. Pentru ca dupa el, ca dupa fiecare dintre noi, asta este tot ce va ramane.

Razvan Ion s-a nascut la 24 mai 1970, in Bucuresti. La 14 ani, primeste cadou de la tatal lui un aparat foto Smena. Face fotografii, dar fara sa-si dea seama, pe atunci, ca asta va fi calea lui.

In 1988, dupa liceu, primul sau loc de munca este acela de sculer-matriter la “Electronica”. Intra apoi la Facultatea de romana-engleza a Universitatii Bucuresti. In 1990 este batut crunt de mineri si, marcat profund de aceasta experienta, se apuca de jurnalism, ca forma de protest. In 1991, intra, prin concurs, reporter la Romania libera. Aici face parte din echipa care a descoperit celebra “groapa de la Berevoiesti”. Se muta la Tineretul liber iar, in 1994, are sansa de a-si continua studiile in Olanda. Acolo sta pana in 1998, studiind literatura comparata. In toti acesti ani continua sa faca fotografii.

Insa abia in 1999 vine momentul de cotitura. Cineva din afara tarii (Franta) vede niste fotografii facute de Razvan si-i organizeaza prima expozitie personala, la Muzeul National de Arta din Cluj. Este momentul in care realizeaza ca pentru asta este facut si capata incredere in talentul sau de artist vizual.

In 2002 lanseaza editia online (website), iar in 2003 pe cea tiparita a revistei artphoto. Cu proiectul artphoto el afirma clar si public crezul sau: arta cu implicare sociala si politica.

Revista creste constant, este tot mai apreciata de elitele artei contemporane europene, fapt ce-l ajuta pe Razvan Ion sa organizeze in 2005 la Bucuresti, impreuna cu Eugen Radescu, un festival international de arta contemporana care, datorita succesului avut, se transforma in 2006 in prima editie a Bienalei de Arta Contemporana de la Bucuresti. Prestigiul european al lui Razvan Ion il ajuta sa-l aduca pe unul dintre cei mai buni curatori ai momentului - Zsolt Petranyi -, precum si un grup de valorosi artisti contemporani din Occident. Tot in 2006, artphoto devine Pavilion, revista de arta si cultura contemporana, distribuita pe 5 continente.
Razvan Ion a avut pana acum, in tara si strainatate, 12 expozitii personale si peste 35 de grup. A fost visiting professor la Facultatea de Arte a Universitatii Berkeley din California in 2004, iar anul acesta va tine un curs la Facultatea de Arte a Universitatii Derby din Marea Britanie. A beneficiat de un rezidentiat artistic la New York si San Francisco (2004) si anul acesta va fi artist-rezident la Londra.

A fost invitat sa tina numeroase lectures in institutii de arta si cultura din tara si strainatate, pe una dintre temele sale de specializare: surveillance, art and politics.

In 2004 a publicat prima carte de autor “visual_wittness”, cu eseuri despre creatia sa semnate de Tetsuo Kogawa, Lev Manovich, Mark Durden, Zsolt Petranyi si Dana Altman.

A reusit sa-l aduca in tara pentru prima oara (in 2005) - pentru o sesiune de portfolio reviews si conferinte - pe marele artist vizual german Andreas Muller-Pohle, editorul prestigioasei si longevivei reviste European Photography.

Dar, mai presus de toate, Razvan Ion a reusit sa convinga elitele artei contemporane mondiale ca in Romania exista tineri artisti care tin pasul cu mersul actual al artei si, mai ales, cu dezvoltarea noilor mijloace de exprimare artistica: imaginea digitala, video, new-media, instalatiile si computerul. Iar prima Bienala de Arta Contemporana de la Bucuresti (26 mai - 27 iunie 2006) a demonstrat cu prisosinta asta.

Plecat de la postul de sculer-matriter la Electronica (in 1988) si ajuns astazi unul dintre valorosii artisti vizuali si teoreticieni europeni, l-am intrebat pe Razvan Ion ce a fost cel mai greu in tot acest parcurs al sau. Si mi-a raspuns la fel ca 95% din cei pe care i-am portretizat pana acum: mentalitatile retrograde si reactionare din Romania. Si lipsa de respect. “Odata, am fost scuipat de unul care conducea un mare BMW 4×4 pe contrasens doar fiindca eu am un amarat de Matiz si-i stateam in cale”.

Care ar fi coordonatele esentiale ale vietii sale?

“Jumatatea mea, laptop-ul meu Apple, revista PAVILION, cartile mele si pisica Toth… Viata mea personala se identifica cu cea profesionala. Nu dau raportul nimanui, nu semnez condica”. Ii este greu sa nominalizeze trei carti - lista e prea lunga. Imi spune totusi, dupa cateva momente de gandire: Meteorii de Michel Tournier, Idiotul de Dostoievski si Viata politica a trupurilor moarte de Katherine Verdery.

Ce planuri de viitor are? Revista PAVILION, organizarea urmatoarelor editii ale Bienalei de la Bucuresti si, mai ales, o mai mare implicare in politic, in spatiul public. “A venit momentul sa ma concentrez mai mult pe latura politica a demersului meu artistic. Am decis sa ma implic in viata sociala ca om politic. Deocamdata invat si ma adaptez, dar hotararea e luata. Eu cred ca voi putea schimba ceva in bine mai mult decat au facut altii pana acum. Nu vreau sa schimb societatea, ci clasa politica din interior. Pana acum, clasa politica s-a mulat doar pe o societate mediocra, fara sa aduca un proiect de mentalitate noua, moderna, europeana, fara sa forteze schimbarea prin aplicarea consecventa a unei strategii pe termen lung, cu directie clara. Clasa politica ar fi trebuit sa traga societatea dupa ea, impunandu-si proiectul cu fermitate. Este clar ca o clasa politica ce reflecta 100% societatea romaneasca asa cum este ea acum este o solutie gresita, care impiedica progresul. Se intampla asa de peste 16 ani. Nu poti aplica reforme care cer un anumit tip de mentalitate intr-o societate care are o mentalitate opusa. Pana acum, clasa politica n-a facut decat sa pacaleasca oamenii ca sa le ia voturile in folos propriu”.

Va reusi? Ramane de vazut. Dar este clar ca in zona artistica, prin ceea ce a facut pana acum, Razvan Ion a reusit sa schimbe ceva.

Publicat in Ziarul Financiar, 22 septembrie 2006/13 octombrie 2006

Declaratie politica

Nu cred ca unii sint mai buni, nici ca altii sint mai rai.
Cred ca trebuie schimbat ceva.