daniel vighi despre scuipati
(de obicei pun o imagine aici. acum nu pot ca imagieea ar fi jenanta, chiar daca perfect reprezentativa pentru poporul roman placut impresionat de scuipati in fata..)
Am privit stupefiat la reacţia de agresiune şi la scuipăturile numitului Giovanni Becali în dialogul cu Emanuel Terzian la o emisiune sportivă şi nu mi-a venit să cred ochilor.
Faptul că asemenea oameni apar în direct în faţa telespectatorilor şi fac ceea ce fac este expresia drumului ţării spre haiducie, semidoctism, clanuri siciliene, latifundiari cu apucături medievale. Cazul Giovanni Becali e simptomul unor patologii sociale în care găsim grandomanie, tupeu, cinism, sfidare publică. Adăugaţi aici o presă în curs rapid de tabloidizare. Toate au clare explicaţii psihosociale. Mai întâi starea de nimic ajuns.
În literatură, asta se regăseşte în tipologia parvenitului. Cazurile actuale sunt însă mult mai complicate decât a putut literatura autohtonă să surprindă. Dinu Păturică, prea bine cunoscutul erou care ilustrează pentru populaţia şcolară prototipul neamului prost ajuns, e depăşit de cazurile sociale de parvenitism contemporan.
Forţa nefastă a parvenitismului socio-economic al ţării de după revoluţie a fost amplificată de faptul că, în epoca regimului comunist, elitele tradiţional cultivate şi natural cu stare au dispărut prin puşcării. Astăzi le-au luat locul oameni care nu se pot obişnui cu statutul social dobândit în câţiva ani fără eforturi, prin tunuri economice, prin dispreţul legii, prin relaţii toxice. În multe cazuri, aceştia au furat pur şi simplu averea publică.
Parveniţii de felul lui Giovanni îi depăşesc cu mult pe Dinu Păturică, Tănase Scatiu sau Gore Pirgu: modelele parvenitismului canonic din şcoli. Sunt peste exemplele din manuale cu exact măsura oferită de averile, loviturile financiare, ingineriile şi scenariile care i-au propulsat în prim-plan. Clasa burgheziei mijlocii – aceea tăcută, onestă şi harnică – piere sub loviturile crizei şi sub taxele forfetare. Capitalismul popular, îngrădit de lege şi cu dimensiuni sociale, este departe de România, atâta vreme cât avem o social-democraţie demagogică, aflată în mâna unor capitalişti tip Mazăre. Aşadar, atât timp cât există în prim-planul vieţii sociale figuri ale înavuţirii prin apartenenţa la reţelele subterane ale fostei Securităţi şi ale nomenclaturii, suntem încă departe de civilizaţie. Prin aceştia trăim în lumea scuipatului lui Giovanni. (Daniel Vighi, cotidianul, 20 aprilie 2009).
