Supraveghere, arta si putere

Acest text este o varianta prescurtata a conferintei “Zero Privacy” tinuta de mine la Berkley, University of California, in octombrie 2004.

Societatea noastra devine din ce in ce mai orientata spre supraveghere. Un individ va avea din ce in ce mai multe camere si senzori pe strada si in casa. Scopul practic nu este acela de control social. Desigur, un asemenea dispozitiv este represiv, dar adevarul este ca perceptia noastra a inceput sa se schimbe dinaintea raspindirii acestui sistem tehnic.
Dataveillance, un termen pentru supraveghere [surveillance] care mi se pare mai aproape de realitate in lumea contemporana, face parte din noua era ce incepe cu Echelon, cel mai avansat sistem ce poate examina orice transmisie de date [de la posta electronica pina la camerele de pe strazi, de la carti de credit pina la analize ADN]. Sintem intr-o tranzitie de la starea de intimitate [asa cum era ea perceputa in orasul grec antic unde spatiul public si cel privat erau clar delimitate], la o stare de transparenta unde nimic nu este cu adevarat privat. Peretii devin din ce in ce mai transparenti.
Putem vorbi de o distopie, termen a carui intentie este sa defineasca opusul utopiei. In timp ce utopia descrie un loc imaginar, perfect, distopia este descrierea literara a unui viitor nedorit, evitabil, dar fezabil. Aceasta paradigma distopica este intr-adevar una edificatoare. Serveste scopului alertarii noastre in privinta curentelor sociale importante.
David Lyon, care foloseste cuvintul Panopticon [un neologism din limba greaca tradus aproximativ “locul de unde se vede totul”] ca o puternica metafora pentru intelegerea supravegherii electronice, spune ca traim intr-o “societate asemanatoare unei inchisori, unde observatori invizibili ne urmaresc amprentele digitale”. Totul este legat de viziune si transparenta, dar viziune si transparenta ce lucreaza intr-o singura directie. In folosul puterii. Ne simtim puternici cind urmarim pe cineva printr-o camera web fara ca acea persoana sa fie constienta de acest lucru.
In 1785, filozoful britanic Jeremy Bentham [1748-1832], fondator al doctrinei Utilitarismului, a inceput lucrul la un plan de inchisoare denumit Panopticon. Trasatura specifica acestui proiect este ca fiecare celula individuala poate fi supravegheata dintr-un turn de observatie care, insa, era impenetrabil vizual de catre detinuti. Deoarece detinutii nu puteau sti cu siguranta cind si daca sint observati, trebuiau sa presupuna ca erau. Astfel faptul de a fi observat cu adevarat era inlocuit cu posibilitatea de a fi observat. Ca rationalist, Bentham a presupus ca asta va duce la stapinirea delincventilor, deoarece pentru a evita pedeapsa, acestia vor trebui sa interiorizeze eficient disciplina. Intr-adevar, Bentham a tinut seama de aranjamentul panoptic, in care puterea functioneaza insasi prin intermediul proiectarii spatiale, ca o adevarata contributie la educatia omului, in spiritul Iluminarii.
Fiind mult timp subiectul dezbaterilor teoretice si politice, panopticon-ul a fost reintrodus in discutia filozofica contemporana in 1974 de catre filozoful francez Michel Foucault, care a insistat asupra rolului sau de model pentru construirea puterii, in ceea ce el numeste “societate disciplinara”. De atunci, spatiul controlat al panopticonului a devenit sinonim culturilor si practicilor de supraveghere ce au marcat lumea moderna atit de profund. Cind ezitam sa acceleram la semnalul rosu al semaforului intr-o intersectie unde vedem o cutie neagra, fara sa stim precis daca aceasta contine o camera, dar presupunem ca am putea fi supravegheati, actionam conform aceleiasi logici panoptice.
De la tehnologiile traditionale de imagine si urmarire pina la cele aproape invizibile, dar infinit mai puternice [dataveillance], acestea constituie astazi largul arsenal al controlului social. Totusi, pornind de la rolul central in genealogia supravegherii jucat de un model arhitectural, atentia va fi indreptata asupra relatiilor complexe dintre design si putere, dintre reprezentare si subiectivitate, dintre arhivare si opresiune. Daca un desen a putut deveni model pentru un intreg regim social al puterii in secolul al XVII-lea, in ce masura se schimba acel regim [daca se schimba] odata cu schimburile practicilor dominante reprezentationale? Ce se intimpla, cu alte cuvinte, cind am reconceput panopticon-ul in termenii practicilor de imagine in infrarosu, vedere termica sau imagini prin satelit? Intr-adevar, care sint consecintele sociale si politice ale unei culturi de supraveghere ce se bazeaza din ce in ce mai mult pe logica non-fenomenala de adunare si agregare a datelor?
Una din formele de supraveghere acceptate in mod voyeur este televiziunea. Ea a devenit forma de supraveghere prin reality show-urile in care privitorul este sub supraveghere prin determinare si sterge delimitarea dintre viata privata si cea publica. Este acelasi tip de exhibitionism ca si in cazul camerelor web. Iata atitudini pe care istoria supravegherii le va marca, fara a le putea analiza corect.
Inregistrarea propriilor noastre experiente este o forma de supraveghere. Ar putea fi o forma de auto-analiza prin perspectiva privitorului. Ar putea fi totodata o forma de a atrage publicul, cel expus fiind un necunoscut in viata reala, iar prin expunere, acesta devine un produs multimedia dorit. Pe de alta parte, ar putea fi o situatie de tipul “ma simt singur fara camera”.
Internetul a fost invadat de web site-urile “webcam” ce urmeaza logica filmului lui Peter Weir, “Truman Show”. Pe aceste site-uri, putem urmari in continuu un eveniment sau un loc: viata unei persoane in apartamentul acesteia, vedere asupra unei strazi etc. Nu cumva acest curent afiseaza aceeasi nevoie urgenta de o fantasmatica Privire A Altora ce serveste ca o garantie a subiectului de a fi: “exist atita timp cit sint privit”? [Similar cu fenomenul subliniat de Claude Lefort, al televizorului care este tot timpul pornit, chiar daca nimeni nu il urmareste – ceea ce serveste ca minima garantie a existentei unei legaturi sociale]. Ceea ce obtinem aici este o tragi-comica inversare a notiunii Bentham-Orwelliene de societate-panopticon in care toti sintem [probabil] “intotdeauna observati” si nu avem unde sa ne ascundem de omniprezenta privire a Puterii: azi, nelinistea pare sa porneasca din posibilitatea de a NU fi expusi la privirea Celorlalti tot timpul, asa ca subiectul are nevoie de privirea camerei ca garantie ontologica a existentei sale.
Aceasta tendinta si-a atins maximul in popularul show TV, ironic intitulat Big Brother. Acum exista deja un termen trivial stabilit pentru acesta: “reality soap”. Show-ul merge mai departe decit in “Truman Show”. Truman crede in continuare ca el traieste intr-o comunitate adevarata. In contrast cu Big Brother in care subiectii/actorii isi joaca rolurile intr-un spatiu izolat artificial, asadar fictiunea devine greu de distins de realitate. Deasemenea, spectatorul este sub supraveghere. Acesta este implicat in spectacol din cind in cind pentru a co-determina ce se va intimpla mai departe. Distinctia dintre viata reala si viata jucata este deci “deconstruita”: intr-un fel, cele doua coincid, din moment ce personajele isi joaca propria “viata reala”, adica, literalmente se interpreteaza pe ei insisi in rolurile lor de pe ecran [aici, paradoxul benthamian al auto-simbolului este in sfirsit realizat: actorii “arats ca ei insisi”].
Un alt exemplu in acelasi sens este sexul virtual, intermediat de camerele web. Notiunea comuna de masturbare este aceea a “actului sexual cu un partener imaginar”: o fac cu mine insumi, in timp ce imi imaginez ca o fac cu altcineva.
Daca “sexul real” nu este decit masturbare cu un partener real? Daca Big Brother indica de fapt o structura universala? Daca este reproducerea unui univers real intr-o forma minimalizata doar pentru a ne da un indiciu pe care il ignoram constient? Daca in viata reala nu sintem ceea ce ne imaginam ca sintem si doar jucam rolul nostru?
Ce are asta in final de-a face cu arta? Nu este adevarat ca arta este un lucru privat ce devine public? Inspirat din fantasmele, imaginatia si gindurile noastre? Asta este conexiunea dintre supraveghere si arta. Arta este un bun mediu pentru a ne expune pe noi insine fara teama de consecinte. Arta este modalitatea de a ne arata in public. Intr-un fel, acesta este modul nostru prin care supraveghem societatea si o dezvaluim ei insusi dintr-un punct de vedere subiectiv. Aici este aparenta diferenta dintre supravegherea cctv [sistem de supraveghere cu circuit inchis], Echelon etc. si supravegherea prin arta. Nu sintem obiectivi. Dar supravegherea tehnica este obiectiva? Nu poate fi modificata?

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

Line and paragraph breaks automatic, e-mail address never displayed, HTML allowed: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <code> <em> <i> <strike> <strong>